Totul nu e totuna cu realitatea din minte.
Tragi de firele subțiri ale realului,
acestea se rup, mai ‘nainte, în tine,
iar afară le-auzi doar ecoul.
Știi că ești dator cu o înviere primăverii acesteia,
măcar atât cât speranța
să te cotrobăie mai adânc decât moartea.
Stelele strălucesc pentru un alt festin,
apele curg pentru sine, ecoul se pierde în alții.
Și dacă ai învăța de la pietre răbdarea,
să nu te mai miște atât apele îndoielii,
ai ști să crezi, pur și simplu, să crezi -
asta-nseamnă să nu-ți trădezi adevărul din tine.
Totul să fie clipa aceasta
pe care-o duci mai departe prin vremuri,
fără s-o ascunzi de nimic și de nimeni.