Aripi albe, arse-n zborul pe un cer de fum și iască,
beau albastrul stins al mării dintr-un val ce-o să renască
o furtună de-nțelesuri pentru minți răscolitoare;
poate chiar de-aceea lumea stă în vieți întrebătoare.
Poate chiar de-aceea zborul nu se-oprește niciodată:
moare-un timp, dar vine altul, iar tăcerea vinovată
își găsește leac în zborul temerar și plin de cântec,
adormind vinovăția, vindecând-o chiar din pântec.
Și de-aceea lumi senine nu se-ascund de ochiul morții;
ele trec ușor de norii ce încurcă firul sorții.
(Dar, fii sigur, se descurcă. Pân’ la urmă, încâlcirea
face drumul doar mai aspru, ca să-și merite sclipirea
steaua-aceea ce te poartă către fapte de ispravă:
ține gându-n ape calme și-l ferește de otravă.)

Vis senin, purtat de cântec, semn de alb și de iubire,
trece, vesel, Albăstruiul, în cel zbor spre mântuire.