lumea oglinzilor din noi e o lume
de refugiați fără identitate în așteptarea (re)nașterii
o noapte ne înghite încet în negura ei

de fapt nu există depărtare doar sărăcia asta de viață
o formă de acceptare a ceea ce nu poate fi întors

un toiag înflorit într-o primăvară imaginară
o groapă care își așteaptă cuminte stăpânul

așa e viața un pachet de țigări pe jumătate gol
alteori un nasture căzut de la haina dorului
totul atât de imprevizibil

dar când o frunză îți va zâmbi în parcul unde te plimbi
o să mă recunoști?