ploua-ploua...
oracolele divagau – orologii supersonice
ca niște carii forjau furibund în țesuturi
degetul uriaș desena în creștetul munților semnul
enigma / zbaterea / agonia / focul /resuscitarea / iarăși-moartea...

–și noi–

pe-jumătate-goi / pe-jumătate-îngeri
suspendați / aproape ireali în potirul
propriilor iluzii estetice / verticale până-la-cer-și-înapoi
micii salahori ai potopului
testere infailibile ale teribilismelor naturii albe

când

/ascunși în dragostea noastră ca-ntr-o arcă/
ți-am spus:
„aici, în lemnul ăsta cu miros de lămâi o să mă ivesc cumva pe neașteptate
în singurătățile tale ample și istovite. ca o fântână / doar ca o femeie”
țineam într-o palmă comună teama – floare-stol irizând duminici
în camuflajul perfect ploaia nu putea decât să ne altoiască benign
câteva semințe într-o epidermă hidratată și tânără / o pădure întreagă: ce foșnet!

!și ploua... ploua!

ursitoarele își storceau deșirate cocurile-piramidă
în álbii cât oceanele
presărau descântece / boscorodeau / levitau / aruncau sorții


**
cum este să deschizi fereastra diminețile
să aștepți... să aștepți...
deși știi sigur că toți cei care trebuiau să sosească
ajunși sunt de mult
fiecare la locul său
cu o țigară în colțul surâsului pietrificat
lipind ziduri abrupte peste rana cronică...
downloadând mesaje subliminale?

către cine??!! și de ce?!

cum este să ratezi traiectoria frunzei în cădere
culoarea ei / sentimentul galben-ruginiu
filosofia-i vegetală despre jocul „de-a v-ați ascunselea”?

atunci

când chiar

trebuie

să pleci?!