sunt zile în care lehamitea destituie
orice sens al tragicului / al spaimei
atunci mergi pe stradă:
marele suveran
ai servitorii proprii
toate cuvintele se adună
să-ți slujească

te enervează
mascarada plină de solicitudine
printre dinți tragi câte o înjurătură
o prinde copacul de care până atunci erai sigur
că nu aude

nu te doare nicio grimasă
nici seva otrăvită prelingându-se
pe suprafețe amorțite / pe rană
îți place să calci pe cer
pe inimi / pe narcise / pe țipăt
să amesteci băuturile și gusturile
să fii de acord cu unul... cu celălalt...
deodată împotriva tuturor
împotriva ta însuți

ai o amețeală / un vertij / un sindrom…
și pământul se pune cu capul în jos
își varsă măruntaiele / blestemele cu mucegai
pe caietul tău de curat / în sanctuarul propriei imaginații

ai o bubă mare de tot / hidoșenia pământului / pecinginea
cancerul care crește... crește... crește…
se face univers

stai pe linia ferată
o să te calce un tren… o să te… o să…:
„de unde știi tu
că nu sunt eu trenul ?!!”


și atunci

Ea o să se așeze
la capătul unei scări
în josul ființei mele
o să mă implore... o să mă implore
fie-ți milă... fie-ți milă… fie-ți odată
frică!!


și eu… eu…

EU o să-i iau totul.