dorința îmi arde puternic în pântec.
în pântec, da, am zis bine, nu în piept.
în piept nu mai am nimic,
e viața ce curge prin vene și sângele albastru
privirea mi-e rece, mi-e cald de mor
de dor, de mâini și brațe, de alte priviri
gândurile nu mă încălzesc
amintirile mă suprasocilită
de parc-aș fi baterie și m-aș transforma în energie pură
de parcă aș da să explodez, nu la orice pas,
la orice gând
în seara asta e totul pe dos.

odată mi-a dat foc un câine la inimă
și mi-am promis că o să-i dau foc la rândul meu
dar nu la rădăcină, ci la mâncare, la stăpân
la ce ține el cel mai mult
așa este, eu sunt animalul aici.
victima îmi trezește instinctul
dar ei n-ar trebuie să uite că
eu am fost victima la început
la naștere omu nu-i rău, nu-i bun
pare a fi neutru
abia mai apoi se transformă în pâinea lui dumnezeu
eu m-am transformat în rău pur
în foc sălbatic
nu doar ard, distrug, produc ruine
eu purific
și mă purific de-a binelea.