după ce traversasem sute sau poate mii de ani de istorie
când cu bocceaua în spate, când cu turmele risipite
am crezut că mă pot așeza la umbra zilei
să-mi trag și eu sufletul
numai că nu a fost să-mi fie
căci o ceată de tâlhari au năvălit
răscolindu-mi sufletul, răstingnindu-mi pământul
și furându-mi până și lacrimile
am rămas între șleaurile drumului și ale istoriei
fără să fiu ajutat, fără să fiu băgat în seamă
până când am zărit moartea
ce dădea târcoale
ploaia mă spăla, soarele îmi vorbea
și stelele mă vegheau an după an
până când am obosit să mai număr
mulți veniți (să vadă), puțini aleși (să ajute)
dar și mai puțini chemați
și rănile puroiau dezgolindu-mi oasele
oare, e adevărat că pe aici ar trebui să treacă
samariteanul cel milos,
dispus să mă scoată din mâinile deznădejdii?
cred că istoria a uitat să-și mai citească hristoavele
sau poate că a prins frica hoților…