Disperarea orbă-a pietrelor de ploaie,
Fremătând sub norii tineri și grăbiți,
Zarva răbufnită de sub mușuroaie,
Ale unor arbori ce-au căzut trăzniți.

Se aud ca boabe, strugurii de piatra,
Agresând ferestre-n nopțile de vară,
Mă uimesc de apa care nu mă iartă,
Și de după-amiaza, prefăcută-n seară.

Se ridică norii lunecând pădurea,
Ca la un divorț, pleacă-ntunecați,
Și ca la o pace, prevăzând securea,
Au rămas în urmă, arbori inundati.

Știu că în pădure, de pe scoarțe, plopii,
Zvârlu în lumină, umezeli din soare,
Din coroane umezi, și din mâlul gropii,
Niciodată lumea, n-a părut mai mare.