La final, ochii îmi rămân doar un subterfugiu
o stânsoare venind pe nepregătite
dezvelind în nuanțe neverosimile
liniștea nopții de pe chipul tău
până sus, în vârful materiei întunecate
ar fi de ajuns să arunc cu pietre spre stele
depășind vălul necredinței
apoi să mângâi luciditatea
ca un pescar care-și aruncă năvoadele
tot mai adânc până se va prinde de propria-i închipuire,
până când prada și prădătorul vor deveni o singură ființă
una care sângerează
în pântecul nopții.

Dar tu
- copilă neîmblânzită
iartă-mi munții de grijă ce-i port în mine, din întunericul casei unde doar
singurătatea a mai rămas să ruginească
o fi poezia umbră peste trupul meu, cuvinte de nelepădat în care mi se scurg
anotimpurile dimineții,
eu-
un biet corp bătrân care și-a lăsat dragostea -
ancoră, să nu mai rătăcească în văltoarea apelor.
Tu nu mai spui nimic, tu ești
ceața care vine ca un val păcătuind la întâmplare.
Focul doarme în ochii tăi ca o bestie senină,
și mi-e așa frică
să-ți învelesc sângele
cu nisip.