clipa aceasta eternă
în care fără de știrea ta
te-ai pierdut uitând
prioritățile zilei
forma concretă a lumii
orice atracție gravitațională

ai luat în arendă
toate înțelesurile
ai ajutat muntele să se nască
iarba să iasă din zăpezi
cântecul să se facă pasăre

te-ai privit mai apoi în oglinzi
propria frumusețe te-a speriat
ochii tăi desigilau cerul
și pielea mirosea a nou-născut
existai cosmic și universul
se reducea la 2
proclamai: Viață!


... înseamnă
deodată să vină o noapte
un soi de plictis... o spaimă... o lipsă de sens
să simți cum celălalt nu mai e dincolo
– și chiar de-ar fi?! –
ar fi străinul... un oarecare... îndepărtatul...

și Povestea voastră...


... să treacă timpul... să treacă...
prea-mult-griul să treacă!
să porți copacii cu văzul în jos
până la sânge să zdrobești cuvintele
până când durerea va deveni muzicală

încă 1 dată... și-ncă 1 dată...

ți se va face
dor nesfârșit