Câteodată inocența devine suvenir -
o proiecție în umbră, printre umbre
stând pe fundul apei și privind în sus, spre cer
cu pleoape ce nu-s altceva decât glugi trase peste ochi.
Porți se înclină cu arcade sculptate în nisip
spre orizontul invincibil în conflicte de o singură zi
cu o răbdare inexistentă.
Noaptea aleargă tot atât de mult ca și tăcerea
într-o încercare zadarnică de scăpare
departe de oameni.
Iar noi... noi ne adăpostim dincolo de cuvinte
fără să ne gândim de două ori
ca atunci când coborâm în fugă pe scări
și ne purtăm euforic cu bruma de speranță descoperită întâmplător într-un colț
când peste litere trece răsăritul cu degete moi.