iată
mi-e teamă de apropierea marelui fluviu
îl simt sărutându-mi călcâiul
istoric

îl văd
îl visez
îl reneg

mi-e teamă de apropierea lui
dar uite
apele ca niște mâini
ca niște aripe
cum îmi rătăcesc prin sânge
prin gânduri

îi spun inimii să tacă
să învețe uitarea

cuvintele fluide
ca roiuri de ape
ca roiuri de gloanțe
au îmbătrânit în măduvă

părul iubitei n-are memorie n-are afect
flutură și acum
printre cuvinte
doruri
coșmaruri
până și sunetele
literele
semnele
pe care le zgâriam pe lucruri
disperat
s-au pierdut
până și lumina
ochiului mă ceartă
de neputința de a îmbrăca lumea
într-un cuvânt

marele fluviu mă inundă
nici nu știu dacă sunt
și ce-aș putea cu siguranță să fiu

marele fluviu mă inundă
până în ultima particulă de materie
privesc până nu mai văd nimic

când într-o grea
prelungă tăcere
asemănătoare cu inexistența
cu moartea
sângele începe să bolborosească deodată
turbat
turbat de sincer
ca o lumină vie
crudă

sunt ochiul
ochiul sunt
al existenței voastre
sunt ochiul

de atunci îmi e teamă
de apropierea marelui fluviu
orice aÈ™ putea fi
dar cum aÈ™ putea eu marele nimeni
să adăpostesc în mine marele fluviu
de unde lumină să-i dau
când negură sunt

(doar luna pentru a-și defini existența
n-are nevoie de un fluviu de întuneric
precum noaptea?)

mă simt mai gol decât golul
mai nimic decât nimicul
nici măcar nu sunt

cuvintele acestea nu le-am scris
sunt urmele trecerii unui cer de negură
care crește în mine
precum diminețile marelui fluviu

se-aude
se-aude
- dar cine mai ești și tu
- sunt cămașa ta și mă mir
cum nu îți e teamă să umbli atât de
gol