în acel loc sufocant
prin care oamenii circulă zilnic în fuga lor haotică spre devenire
ea alina peisajul
îl compromitea
în liniștea de pe fața ei era cuibărit un mic Buddha
un zâmbet tânăr
dezbrăcat de ego
împăcat cu lumea și cu sinele
care nu cere
nu speră
nu caută
nimic nou
nimic vechi
nu vrea să impresioneze

o mai văzusem cu ceva timp în urmă și încă
de atunci îmi rămăsese întipărită în minte
atunci
vânătaia mare din frunte și hainele murdare și mult prea mari
îi accentuau spiritul și mai mult

nu știu
nici azi
nu părea pierdută într-un alt decor
era așezată pe ciment într-un colț al stației
urmărea pasiv nebunia din jur
cu o privire blândă ce era acolo
prezentă


aș fi vrut să o întreb
nu știu exact ce
dar trezea o curiozitate în mine

când
cum s-a întâmplat
de ce a renunțat
a renunțat ?
de ce pare cel mai întreg om din stația asta enormă

nici de data asta nu-i zisesem nimic
nimeni nu-i dădea nimic
nici eu nu i-am dat
și nici ea nu părea că ar fi vrut ceva mai mult

mă urcasem în autobuz
îndepărtându-mă din ce în ce
încercam să trag după mine
liniștea unui om
rămas probabil
al nimănui