Ne transformasem în reclamații
și învățasem în sfârșit cum să zburăm,
făcând din hârtie gheare și din bloguri
vânturi pe care le învârteam cum
doream în Bibliile
noastre.

Iar lumea căsca sau interpreta culorile
prea clare, sperând poate că vor asista chiar
atunci la un război pe care îl vom
purta deasupra lor,
injectându-ne cu monoxidul crescut
de noi înșine între coperți.
Nici cerul nu se mai vedea cum trebuie.

Și, într-adevăr, purtam un război pe sus
care îi făcea să citească și să huiduie
întruna, noi le foloseam, însă, transpirația
și dreptatea drept arme și mâncare,
jignindu-i cu propria față,
alergându-i cu propriul A.D.N.,
bombardându-i cu vise expirate și
săpun din morala
bunicilor.

La urmă, regretam că există ore și
oameni, că mașina asta care spală
minute e fătată și închiriată de
oameni, astfel că noi trebuia să
ne uităm mereu spre aripi ca să
nu se lărgească, să ajungă mai
mari decât noi, decât jurămintele
care nu cresc pe Pământul ăla,
dorind să le înconjurăm cu un
ghiveci din ăla pentru uituci,
pentru preistorie,
pentru privirea care
nu moare.