și oamenii ne priveau straniu
ca pe vietățile altei ere despre care
și cronicile se sfiesc să pomenească
cu lașitate/ doar precaut trec la „altele”

între timp
cuvintele noastre se rosteau ireal
fantomatică lumea cartografiată!
un copac în dreptul consoanei efeminate
derularea cu repeziciune galactică
iarăși-întoarcerea/ vertijul/ sentimentul infinitului
fericirea peste putințele trupului

pașii noștri răscoleau arsura nisipului
în care la un moment dat
ireversibil păruseră pierdute
firicele de viață/ această mare
definitiv fixându-și reperele
în emoția carnivoră

și ei continuau...
ne priveau straniu
se fereau/ pronunțau neștiute
numai toamna reușea să ne acorde
circumstanța atenuantă

ți-era teamă să mă atingi
fie și cu o silabă
desculț îmi trimiteai
visul ierbii
luminile ample din ochii Păsării
niciodată cu adevărat speriată de înălțime


eram
praful și pulberea
de stele
așzându-se
pe mimicile obosite
ale celorlalți care
de mult uitaseră
că există
Poveste