(Re)Prezentare

Nu ai știut ce făceai atunci când mi-ai deschis ochii...
Nu știai că sunt ferestrele ce ferecați-mi țineau demonii.
Nu știai prin câte am trecut și nici cât de rău am ajuns,
Cum nu știai de ce i-am născut și nici de ce i-am ascuns.

Am ascuns în mine cele mai mari frici, dureri și suspine,
Cele mai mari chinuri și orori adunate din lumi străine.
Când am avut nevoie de cineva lângă mine, eram pustiit;
Mă lăsam dus de val în singurătatea universului infinit.

Mă vedeam plângând sânge prin pleoapele înnodate,
Care se transformau în țurțuri ce mă-mpungeau-n spate.
Cădeam în eternitate, fiind de tot ce este fizic sufocat,
Dispărându-mi orice strigăt aruncat, de nimeni ascultat.

Am ajuns să vorbesc cu zeii, să implor cu rușine călăuzire,
De fapt vorbeam cu mine, zeii fiind risipiți în putrezire.
Am rămas un simplu gând abstract, pierdut prin incert,
Nu aveam nici un scop, nu aveam nici formă și nici suflet.

Din real în ireal, sulițe lungi și ascuțite pe rând înteapă,
Din stânga-mi curge-ntuneric, iar din dreapta curge apă.
Viața se forma în mine, acolo unde totu’ a-nceput să moară,
Era câte o apocalipsă zilnică pentru fiecare geneză mortuară.

Am înțeles că mor, în fiecare zi, cum zilnic mă și nasc,
Dar țin totul închis în mine, pentru ceilalți fiind fatal.
Natura este relativă și subordonată gândirii omenești,
E bine s-ai inițiativă, dar de-o astfel de gândire s-o ferești.

Iadul este o iluzie, sau mai bine zis, doar un produs virtual;
Ceea ce se naște-n tine atunci când dispare tot ce-a fost vital.
Însă poate fi eliberat, iar coșmarul să ne adoarmă pe toți,
Deci lasă-mi ochii ferecați te rog și-nchide-mi ferestrele la loc!