Am emoții: cuvintele mi-au plecat la plimbare.
Și, chiar de nu-s la mare căutare,
le poate fura cineva să le-nchidă în beci,
încât să nu le mai văd, să nu le mai aud pe veci.
„Ei, asta-i bună!” - zise îngerul de rezervă.
Ce-o fi cu tine? Te știam în mare vervă.
Ți-e teamă că va-ndrăzni cineva să se-atingă de ele?
Știi și tu cât sunt de rebele.
În așteptare și fugă nimic nu le-ntrece,
la răbdare au mereu nota zece.
De-aceea, fii și tu răbdător, vin și pleacă atunci când vor ele.
Doar n-ai vrea să-ți umble prin piele
și, la orice furnicătură, să le-nghesui în filă,
ca astfel să-nchegi vreo vetustă idilă.”
Amuzat, îl privesc pe cel înger hazliu.
Știu c-adesea-i ironic, mai mereu, cusurgiu.
Însă-i zic: „Ai dreptate! Dar îți spun: Ia aminte
să n-atingi, fără voie, umbra mea de cuvinte.
De-or pleca, nu-i vreun bai, sănătoase să fie!
S-or întoarce mai vii. De-or vedea vreo stafie,
știu să fugă, doar spui că nimic nu le-ntrece.
O bătaie de inimă le păstrez. Tu spui: „Zece”.