Și vine-o vreme, tată, când pui de-o parte visul,
Doar patul îți aruncă un rânjet de barbar.
Aștepți să te înghită în pântecu-i abisul,
Iar talpa ta apasă trotuarele mai rar.

Și când și unde pașii acum te mai îndreaptă
Pe caldarâmul rece al unei urbe vechi?
Cobori cu umilință, timid, treaptă cu treaptă,
În caruselul searbăd al umbrelor-perechi.

Îți numeri cu-ndârjire agonizante clipe
Când fericirea goală te sugruma de tot,
Ai vrea să-ți poți întinde firavele aripe,
Dar anii tăi nemernici plutirea n-o mai pot.

Și vine-o vreme, tată, când, da, renunți la toate,
Mai obosit și singur și-ngenunchiat rămâi,
Aștepți ca ochii limpezi să se adoarmă-n moarte
Și toamna să se-ascundă cuminte în gutui.