Iese fum gros din hornurile
corăbiilor din Ferentari, blocuri,
case și oameni tușesc armonic
în centrul singurătății, al vâscozității
repetiției aceluiași regret
ce mi-a schimbat inima într-un diamant de gheață,
sub forja unui făurar discret, timpul.

Aici poți să stai ore în șir
la geam, să privești păsările
rătăcite, și ele tușesc astmatic
de atâta viață carbonizată,
părăsite de visele ce le punea
sângele în mișcare.

Porumbeii călcați pe șinele de tramvai
din Amsterdam sper că sunt geloși, invidioși,
de atâta libertate ce se găsește în fauna noastră,
în ipohondriile noastre de la 4 dimineața,
când luminile garsonierelor
sunt încă aprinse.

Am început să iubesc
acest deșert înghețat al pierzaniei,
nici casele moderne nu mai mă înfricoșează,
atrocități estetice ce nu înțeleg
cum timpul poate să se suspende,
în tăcerile sublime ale vieții noastre
incerte.