într-o zi voi urca într-un tren...
cu ranița mea cea grea în spinare
plină cu tot ce-am adunat de pe drum...
și-n liniștea vagonului voi deșerta
toate amintirile mele de-a valma

le voi lua pe rînd și le voi șterge de praf
cum iconarul și-așază icoanele la margini de drum
și ele vor lumina și vibra la fel ca atunci
clipe oprite în chenare de lemn afumat...

va străluci în soarele unei amiezi de demult
cîmpul cu iarba înaltă și florile multicolore
tata încordat și gol pînă la brîu și coasa
șuierînd ca un șarpe de casă prin iarbă...
bunicul ghemuit pe prispa joasă de lut
cu pipa alene fumegînd în colțul gurii
și păunul cu trupul lui arcuit pe șura cea veche
cu țipătul tragic ca o chemare de moarte...

îmi voi rezema capul greu în palmele umede
și voi adormi în țăcănitul ritmic al roților de tren
tot mai înfundat și mai îndepărtat... și în șuieratul
tot mai răgușit și mai stins al locomotivei...
și voi visa cîmpii elizee cu iarbă și flori multicolore
și pe tata zîmbind ca de-o mult așteptată regăsire...

într-o zi voi urca într-un tren....