Dacă aș putea să îmi vopsesc părul
chiar aici, la rădăcina sufletului
cu verdele acesta moale, ce se scurge, de Înviere
din crucile de lemn înmugurite, din pletele de iarbă ce se-nalță
pe creștet de mormânt, sfidând acest
trudit pământ, dragii mei, scumpii mei, preaiubiții mei
mi-aș lăsa breton lung, ca privirea mea defrișată
să nu ducă vreodată lipsă de primăvara în care
ne vom ridica împreună, în verde veșmânt
ca ochii mei despodobiți de lacrimi să primească
binecuvântarea genelor încărcate de rouă
ca nările mele despuiate de miros să-și amintească
parfumul smereniei lăsat de ghiocei, în plecăciunea lor
ca jarul nestins al dorului meu, nepermis fumegând
acolo unde drepții se odihnesc, să pomenească
de moartea Sa, pe moarte călcând.