Sunt un Norocos, în viață, blestemată dimineață
Și orice apus din mine, astăzi mă sfințesc strămoșii,
În icoane mă cocoață, ca un bulgăre de gheață
Ce îl rastignesti pe cruce și-l plătești cu ouă roșii.

Tu Nerăbdatoare încă, rabdă-n taina ta adâncă
Căci în versurile sale te-a bătut de mult în cuie,
Ea n-aude că-i de stâncă, rece, palidă poruncă,
Iar tu Pulbere de fată ai s-ajungi a ei statuie.

Fac din picături de sânge, însetatului i-ajunge
Să ridice-o catedrală cu băncuțe ca la școală,
Unde răul ce te-atinge stă în inimă și-ți plânge,
Că-i boier, ori coate goale... picătură de cerneală.

Singura carte ce-i scrisă cu parfumul de caisă
E ținută-ntr-o icoană cu o toartă, parcă-i cană
De ești dună de nisip, însetată poartă-nchisă ,
Tu apleacă-te și soarbe șI se mai alină-o rană.

Cerul intră pe fereastră, mamă noastră-i poezie,
De la florile ce-ai strâns câte lacrimi sunt deajuns
Să apună-o galaxie, niciun Dumnezeu nu știe
Când te faci că nu există tot imensul ce s-a stins.

Lupii mei ca un baltag lenevesc pe pragul meu,
Eu cu focul tău Femeie ne căznim ca soba stinsă,
C-o scânteie-i tare greu poate și lui Dumnezeu,
Când te ridicăm pe coală Galaxie-n noapte,-aprinsă.