Când voi muri în temnița asta spurcată,
strivit de strigoii celulei și de milenii,
or singur punându-mi o sfoară de beregată,
în moartea mea nu vor fi duioșii, nici sfințenii.

Niciun heruv nu va fi lunecat peste față,
morții să-i dea împăcare, surâs și blândețe.
Îngerii mei au fost osândiți la ocnă pe viață,
sau spânzurați, ca hoții, prin piețe.

Obrazul în scârbă mi-o fi împietrit și-n dezgusturi
trupu-ntreg o să-mi stea rășchirat ca o gheară.
Din inimă s-o ridica o mireasmă amară
de floare de soc, de cucută, de brusturi.

Și ura, în ochi, mi-o-mpletiți șfichiuiri de negre curele,
obrazul lumii să-l fulgere ca o biciușcă.
Dinții rânjiți părea-vor că rup și că mușcă
din toate năpastele mele.

Și mâinile parc-or sta gata de trânta cea mare,
cu pumnii grei să izbească-ntr-un piept de furtună,
sau viața s-o prindă de gât și s-o pună
în fața mea, în genunchi, să-mi ceară iertare.

Vânăt de silă și ură, leșu-mi sălbatic
nu va fi luminat de raiuri boltite...
Cei ce-or intra în celulă vor merge ca pe jăratic
pe urletul meu, ca pe cuie, ca pe cuțite.

Și-am să las în celulă o baltă de lacrimi sărată,
și vor aduce căldări, smârcul amar sa mi-l strângă.
Zadarnic s-o umple cu plâns găleată după găleată
din ciment vor musti lacrimi noi și pereții mereu au să plângă.

Și-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere-n tavan,
am să las, să-mpietrescă pe veacuri ca stalactita.
Prin el, vreau sa-mi țintui de-a pururi ursita,
sus, pe un cer decăzut și dușman...