negociez cu mine însumi dialogul
și nu mă las convins decât în târziul nopții
bat drumurile și niciunul nu se oprește la timp
sună clopotele inimii cu trepidații în sânge
simt un gust sărat și miros de cimbru uscat
de parcă totul se întâmplă cu adevărat
îmi alunecă cuvintele pe marginea mesei
și nu mai cred în sugestiile făcute de alții
rup hârtiile scrise și mototolite le arunc
mi se pare că zilele n-au nimic de comentat
iar nopțile se culcă pe imaginile fugitive
lumea e o adunătură de oameni fiecare cu Dumnezeul ei
pentru care unii înghit orice li se spune
și așteaptă să se ivească vreo minune
dar totul curge monoton ca o poveste de adormit copiii
plictisiți de atâtea întreruperi

aceleași vise lungi și uitate
aerul mi se pare închis și prăfos
sufletul e mai presus de orice închipuire
el nu se oprește pe pământ
dar orice se spune
dacă ultima suflare este suflet
nu mai sunt sigur de înălțarea lui