Întinderea se prelungește până dincolo de orizont,
când se luminează strălucitor
scoate un abur difuz prin care-i respiră ierburile.

Fântânile adună câțiva copaci în jur
căzuți din cer ca o binefacere a drumeților,
după ce se răcoresc cu apa rece
să-și odihnească în pace oasele.

Cerul este prea înalt în amiaza de pomină,
între noi se cuibărește umbra,
într-o tăcere păgână
ne agățam de priviri bolnave.

Vorbele nu-și mai aveau rostul,
așteptam să căpătăm noile puteri
și primim imboldul
de a ne urma lungul drum.

Câmpia se îmbracă în straie de aur,
noi ne îngăduiam din ochi plecarea,
bucuroși de sosirea norilor
ascultăm ierburile în unduire,
și visăm la hanul dintre sălcii
unde noaptea devine un scut.