la noi veneau
îşi puneau cuibul un fel de lăcuste
unele stranii de tot cu capetele de-abia ţinându-se
în broboade meşterite... să înfrâneze imaginaţii
incredule se uitau şi s-ar fi repezit să înşface
urma de bărbat... restul de femeie
se trezeau anemic bolborosind bocetul neputinţei de a găsi stare pură
îşi amânau pornirile abandonându-se somnului într-o rugă aparte
aşteptau viitoare germinaţii

ne pierdeam nervul
până să se articuleze cuvintele noastre cădeau dezagregate
asemenea unei ape stătute vegetam
era chestiune de timp până la anihilare

duşmani cu noi înşine
am eliberat lacrimi cu brutalitate
dovadă calcifierile.... pierderea conotaţiei
era ca şi cum un copil ar fi plâns după mamă
şi noi îi administram lecţia de ferocitate

!chipurile noastre – figurine din ipsos
peisaj nivelat până la anonim
de unealta neîndurătoare!


n-am mai deschis nicio fereastră
stolurile continuau să falsifice
...am înţeles... mult mai la îndemână
lectura paşnică

ne-am limitat
la definiţia domestică a iubirii
am şters cu mâneca uriaşele metafizici
copleşitoarea uniune cu infinitul

tu îmi aduseseşi porţia de hrană cotidiană
recunoscătoare ţi-am arătat şosetele croşetate