sunt zile întregi în care copacii
stau îngropaţi în mine
înspăimântători şi silenţioşi
în alura lor de uriaşi căzuţi
rugându-se în limbi de demult
a căror memorie doar Dumnezeu
o mai ţine vie

agonia se petrece departe de văz
într-o intimitate neghicită din afară
sufletul stă pe o lespede… cumva
între ciocan şi nicovală
în albul absolut compune
frânturi ale unei întâmplări
care niciodată nu trece
proba începutului

şi ei stau îngropaţi în mine
au păsări pe măsură…
păsări bolnave clocind
embrioane himerice
cât să inducă pe moment
sentimentul vieţii

şi oameni au…
oameni taciturni
care merg dimineţi la rând în convoaie
există din instinct aruncă harpoane propovăduiesc în orb
în ultimă instanţă testează afectivităţi minore
păstrând ceva din secretele zeilor tragici
excluşi de la sacralitate



trec tramvaie roz
prin poeme galbene-aurii-sidefate
prin naivitatea poetului acesta
ţinând cu dinţii de cuvinte
ca de o linie ferată

[habar n-au ei:
devierea este legică!]

în centrul lumii ploioase
cresc pardesie inocente
dintr-o rădăcină pătrată a inimii
smulse şi aruncate pradă
cosmosului ca o panteră