nu mai aveam lut iar mâinile mele se întregeau
departe, într-o altă dimensiune
în cuvânt se loveau
din rană
curcubeul pe care abia îndrăzneam să îl ating
lacrimile urcau înapoi pe obraji
refăceau drumul prin stropii de toamnă
regăseau cerul
și-n toată această căutare mă ating de pereții sufletului
ce se adâncește în carnea mea
ce se adâncește în oasele mele

zâmbetul meu
îmi pare că seamănă tot mai mult cu o stea