Pun fruntea-ncet pe geamul strălimpezit de cer.
E de metal câmpia si grâul e răscopt.
Canton 107, canton 108,
și trenul uită totul pe zarea lui de fier.
Un șuierat. Un altul. Un pod: o jucărie...
Pe mal, copii de vată cu bivoli de carton.
Un domn citește-o carte franceză în vagon,
si osiile cântă ferata melodie.
Şi osiile cântă... Și-n aur tot se șterge:
Peisaje, vise, păduri, cantoane mici și triste,
ori despărțiri prin stații, cu lacrimi și batiste...
Ne plictisim. Sau râdem. Și viața noastră merge.
De se topesc, brumate, priveliști fumurii,
prin stațiile vieții frânam, a câta oară?
Și cine știe cine ne-așteaptă într-o gară
în care noi, din goană, n-am mai putut opri...
Hei, cea din urmă gară, la un sfârșit de cale,
acarul negru-al morții, pe gânduri, la macaz...
Surâd. Aprind țigara. Și iar visez. Un iaz...
Banalități burgheze din trenuri personale.
Si vad deodată trenul meu mic de tinichea,
cu roțile stricate, când nu-mi trecea prin minte
să-l fac simbol şi versuri, ci mi-l trăgeam-nainte
de sfoara lui, prin toată copilăria mea...
Hei, Radule de-atuncea, cu vise-îmbrăcate
în vechi costume albe de marinar, ca tine,
cum le plimbai - ţii minte? – pe-nchipuite șine,
în vechia jucărie cu roțile stricate...
Iar astăzi, trenul fuge și, paralel, șoseaua.
L-asemuim cu viața, burghez si călător,
domnu-și citește cartea, și-ntâiul trenișor
de mult își ruginește, în suflet, tinicheaua.
În țăcănit de osii se-aleargă peste vise.
S-a desfăcut amurgul și mâinile sunt reci.
Un alt canton de țară: o su... tă... do... uă... zeci...
La stația trecută, am cumpărat caise.