Nu mai despic cu brațul nici talazuri,
nici nu mai urc cu pasul piscuri dulci.
Tu, noapte, crești, tu, inimă, te smulgi,
voi, piersici, năvăliți peste zăplazuri.

Iar tu mă-ngropi sub viscole de fulgi,
o, somn adânc, o somn fără zăgazuri,
vărsat ca gerul lunii peste iazuri,
întins deasupra lumii ca un giulgi.

Ci-n somnul meu tot mai lucesc pleșuvii
și caștii munți urcați fără istov.
Mai spumegă sălbaticele fluvii

unde-am rămas pierdut ca un ostrov,
și tot mai vin în pragul meu heruvii
să-mi zvârle-un pumn de lacrimi pe ceaslov.