cum stau prelung, netuns și nins
de pe pervaze m-am prelins,
și-am tulburat cu mine umbra.

tu stai pe soare
-mi pare că l-ai stins

ce ochi pripit,
e numai o eclipsă.

să plouă, nici.
norul tună ca un bici

mă crestează pe spinare: aho, aho
cântând plugul
de anul nou.

se nimerește să treci dintr-o decadă în alta
iar profeția să nu se fi împlinit așa cum știai
uneori miturile nu ne mai spun nimic,
devin minciuni de sare.

și ți se pare că aripa de vultur s-a preschimbat
în fâlfâitoare de turturea, sau dracu știe
mână diformă de pinguin,
se întâmplă să rămâi blocat între regnuri.

auzi, tu crezi, cât timp
steaua Algol, demonul, capul meduzei
mi-e-n casa a șaptea
mai pot eu privi în afară, în față?

ți se întâmplă să bei prea mult, să fumezi prea mult,
să bagi în tine cu mâini crescute din spatele capului sute de crime
pe care apoi să le uiți, să le condamni

bă, uneori nici nu există trecere în anul nou.

tu stai pe soare, și îți bălăngăni picioarele
de parc-ai sta pe un leagăn și ai avea 7 ani.

adesea, celor cu dispoziții de acest gen, li se întâmplă
să plângă fără lacrimi;
dacă Pluto ți-a sfărâmat la naștere în careu Luna,
știi foarte bine la ce mă refer.

dar dacă nu, să știi că e vorba despre un atac venit de nicăieri
pe care lordul întunericului și-l asumă
și-l înfige nemilos
în inima ta.

în inima ta
îți vine să plângi, dar n-ai lacrimi, pentru că știi că o meriți.
sau așa îți spui, că o meriți, ca să treacă mai repede timpul durerii,
acel timp care nu știe să treacă.


în final, nu pot decât să mă cristalizez,
și ca o frântură simetrică prin accident
de obsidian
să-mi reiau nemișcarea.
cine are urechi de auzit, ce?