cu imaginaţia noastră suplineam
lipsa de etaj a unei case
caducitatea bradului de duminică
jumătatea absentă a florii de cais
făcând sensul să atârne
nu pe partea potrivită

ce-i drept rămânea mai mereu
câte un orificiu câte un ţipăt asemenea
copilului care nu-şi cunoscuse vreodată mama
în spaima de a supravieţui optase
pentru acea deschidere amplă

îngândurat şi frumos chipul său înmiresmase
după-amiaza anostă de septembrie
într-o complicitate aparte cu dumnezeul mic
strecurat într-un praf de inimă

scara din lemn făcea trecerea şi prelungeam
starea de sâmbătă cu voinţă copilărească
acea iubire tristă şi dură căreia ne sfiam
să îi pronunţăm numele

ştiuleţii aruncau lumină
chiar şi în locurile cele mai umbrite
aveau un miros anume păstrau în ei
ochii minusculi ai şoriceilor de noapte
şi mâna bunicilor dătătoare de viaţă
cuferele fermecate niciodată descuiate
din prea multă încredinţare