nu avea timpul timp
de smiorcăielile noastre
şi cât de mute trebuie să fi fost ţipetele
cât de invizibile zdrenţele de mucoşi

o fâşie din noi se desprinsese
asemenea unei falii urmându-şi rătăcirea
era poate porţiunea aceea
mult prea importantă din inimă
darul primit cândva ca semn distinctiv

i-am urmărit de deasupra
ciocnirile martirajul îngenuncherea
de-abia stăpânindu-ne moartea
durerea peste putinţele lutului

amintirea de noi ne-a târât ne-a somat
fragmentul acela făcut una
cu nepăsarea pământului
glasul sângelui glasul nostru
al celor rămaşi încă vii

vecinătăţile musteau de istorii familiale
un miros anume… mirosul casei de odinioară
oferea probabil cosmosului pretextul ieftin
de divertisment răsucit


până când

cineva descuiase lacătul
cu mână uşoară de infirmieră
îndelung aşteptată… deodată găsită…

ne injectase otrava
fără ca noi să simţim

nimic altceva

decât

destin.