De-atâta venin în duhul stăpân, al lumii haine
E smoală și boală și-n zile senine;
Și alunecă dealul în vale
Pământul se crapă și plânge
Pădurea își clatină voalul
Recolta de grâne se stinge
Și scârțâie moara, secată, fără grăunță
Iar trupul e tină fără lumină,
Fără credință.

Din cerul înnorat, înrobit
De crâncene anateme
Trăznește subit
Vremea cositului-sfânt, sorocit
ÃŽnainte-de-vreme
Și vremea mutării
Din case senine cu draperii
La ferestrele fără obloane,
La casele
Fără ferestre, fără tavane, fără balcoane.

Pe străzile urbelor triste cu porțile-nchise
Cu steaguri în berne
Se-așterne
Vacarm
De trăsuri cu caii mascați, înșirate-n coloane
Fără cortegii, fără ghirlande,
Fără orchestre, fără coroane,
Cu nechezat delirant de cai istoviți
Și scârțâit de roți
Și torțe învechite,
Și fum de tămâi însoțind către sfinți
Năduf și nădejdi
Răstignite.

Năvală de gloate
Silite-n mutare
E-n vămile din văzduh și hotare,
Căci sita întinsă din iarnă în vară
E rară
Lăsând neghina și bobul schilav
Să cadă afară,
Apoi pustiul se-nșiră în ginte
Și liniștea vorbei măhnite
Se-ntinde,
Și negură groasă se lasă
În tinda vremelnicei casă.

După urzită furtună câlțoasă
Și așteptare cu îndelungă răbdare
Cu rugă și trudă și jertfă și jale,
Când ploaia de lacrimi se-ndeasă
Se-ntoarce Credința acasă;
Și-atunci norii fug și ceru-i senin
Și mugurul crapă în floare
Și-nvie
În casa curată cu candela vie
Sfiala și șoapta de sfântă rostire,
Izbânda în fire
Cu raze de soare ,
Și suflete noi
ÃŽn pietre zidite-n Chemare.


Bistrița / h 21 / 22.03.2020