dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna
să surprind întotdeauna acel indescifrabil care să nu fie nici prea poezie nici prea proză
cum spunea czesław miłosz laureatul nobel pentru literatură în 1980
sau odysseas elytis laureat cu un an înainte
poezia zicea el începe de acolo de unde
ultimul cuvânt nu-l are moartea

dar pe atunci eram un puștan
și nu vedeam în jur decât femei femei tot timpul și femei pretutindeni
iar în femei nu vedeam nici îngeri nici demoni doar goliciunea perfectă a irinei
din tablourile unchiului său un pictor enigmatic din lovrin pe care nu l-am întâlnit niciodată
tablouri mari cât peretele din camera de la stradă unde ne adunam duminica la tv să urmărim
tunelul timpului o goliciune perfectă mereu râvnită și mereu amânată și fără importanță acum
când irina e o babă înveșmântată în negru care merge la biserică și se roagă lui dumnezeu

dar frumusețea a fost pentru mine multă vreme goliciunea perfectă a irinei
și multă vreme goliciunea ei perfectă îmi umplea zilele și nopțile și visul de a vedea
ceea ce nu se vede doar artiștii doar pictorul acela din lovrin care s-a prăpădit probabil săracul
neștiut de nimeni doar ei au șansa asta doar lor le arată dumnezeu frumusețea
acea mare frumusețe mare cât peretele din camera de la stradă în care nu
mai locuiește nimeni dar irina e mereu prezentă mereu tânără și mereu
frumoasă asemenea clipei în care timpul tot se adună tot timpul

și ca să închei această declarație de dragoste pe proprie răspundere
vreau să știi frumoasă zaraza cât de mult te-am iubit
cât am plâns nebun pentru tine și cât am murit

vreau să știi frumoasă zaraza că mă îmbăt mereu
când te văd iar în viață zaraza parcă-nviez și eu