ca scoarța de stejar mi-e sufletul, aspru și ud,
deschizându-și o scorbură să intre muzica
atunci când plouă

sunt câțiva nori sinilii ca niște mori învârtind văzduhul
din geană de frunză îmi clipește sufletul arboricol,
doi tineri cu internetul în buzunar vor să schimbe între ei
perspectiva asupra lumii,
printre copacii din parc ei trec grăbiți și nu ridică privirea
lumina e săracă, vândută la second-hand,
ca un poncho vechi pe umerii plăpânzi ai omului sărac

și eu am o poză cu norii aceia
de acum trei ani, spune unul dintre ei, am un editor foto bun
cu care pot fura din sufletul cerului indigo,

dar ce ne vom face dacă toți îl vor memora exact pe Dumnezeu
(dar ce înseamnă exact?)
și toate hainele lui celeste vor fi etichetate
pentru toate timpurile și locurile posibile,
ce ne vom face când El va fi în pană de creație și
nu va mai putea să facă ceva nou pentru ochii noștri,
va fi sfârșitul lumii sau nu atunci când totul se va repeta identic?

ca o scoarță neagră de stejar, aspru și ud îmi este sufletul
și se deschide lumii ca să intre muzica, irepetabilă,
sub cerul irepetabil și acum