//e ceva sălbatic în aer atunci când suferi//

apa e exterminatoare

încet ca un cancer ucide fetușii

asta știam dinainte de a mă naște

că voi aparține acestei lumi pline de fum și de frică

și totuși

mi-e dor de mama

mi-e dor de tata

visam să vin să îi vizitez la casa lor de la țară


dar orașul de plasmă m-a înghițit

bulevardele lui au devenit venele mele

// le-am tăiat odată ca pe niște funii

era mult roșu în cadă

și prosoape curate albe agățate de geam //


cu ele m-am șters

și am descoperit un trup mai curat


//e ceva sălbatic în aer atunci când uiți //


acum îmi e bine/ aspir parchetele curate

și covoarele moi

am geamuri imense de unde pot privi lumea



e vremea să accept că în acest oraș voi muri fericită

așa cu plămânii plini de benzen

cu cicatricile linii albe pe pielea moale

cu dorul de părinți mai presus de orice


văd cum copiii mei vor pleca

și vor fi și ei absorbiți de orașul de plasmă



// acest oraș ca o pânză de păianjen care își prinde prada

de fiecare dată când te apropii de el //


da, în nopțile mele de insomnie mă visez vizitându-mi părinții / iar ei mă așteaptă cu

drag la poartă


ca niște umbre departe / departe de orașul de plasmă

// și e ceva sălbatic în aer când mă gândesc la asta//.