El se apropie în vârful ghearelor, cu penele strânse la subsuoară,
încet atinge pâinea de pe masă și se așază pe un scaun tapițat.
Apoi, cum noaptea mușcă din fereastră, el își îndoaie capul într-o parte
și, cu mare grijă, ca pe o comoară, scoate doi ochi căprui din buzunar.

O privește prin ei și își suflecă mâneca să-și șteargă o lacrimă
și apoi pune ochii la loc în buzunar, bine curățați.
Scoate cu grijă de sub gulerul scrobit o inimă chinuită care încă bate
și trebuie să o ții strâns să nu sară mai departe, ca o broscuță.

Ea atinge inima cu degetele și zâmbește ca în fața unei jucării,
apoi o lasă lângă pâinea de pe masă. Încet de tot, firimitură cu firimitură,
sfărâmă pâinea și îi dă și lui să guste. El refuză și începe să cânte
cu ochii închiși, fără niciun sunet. Ea știe că el cântă, chiar dacă e tăcere.

El e undeva departe, ca o stea care cade și tace, prea departe să îl auzi.
Masa e veche și de aceea are un sertar mare, cu poezii despre el și ea.
Fir-ar să fie de viață, chiar că sunt geloasă, chiar dacă eu le-am scris.
El ia și inima cu el când pleacă, ca să mai poată veni și altădată.