Sunt umbre de epoleți sub strada noastră,
ascunse în asfalt și Casa Poporului.
Dau lumină chioară noaptea
și ne vorbesc din adâncul pieții
până ne ia plânsul în apartament
de frica cutremurului ce va veni.
Orice ar face cei aleși de întuneric,
orice ar zice gurile lor de nove
sau heruvimii lor punkiști în pași de pogo,
nicio sonată de Bach la refuz n-ar putea
să alunge frica profesorului de istorie
cocoțat de academie la ultimul etaj.
Vultur pe stânci cătând prometei
cu hoarde de hefaistoși chiori în jug
în drum drept spre sfântul Hades
pe scurtătură.
Oști de cazaci beți, nărăvașe,
învățând să înoate în Styx lângă vechea barcă
pentru a jefui plutașul de averi și Basarabia,
sau cum s-o numi ținutul legendar al bizonilor
pe unde umblă mintea istoricului
călăreț pribeag din Parnas coborând oi
în Pindul plânsului și extazului.
Din vale răsună puternic marele poet
îmbrăcat în hlamidă rece de sudoare
drogat cu paracetamol și vodcă.
Căutător de om în om ca un lămpaș
el sapă o galerie rece prin pavaj
doar cu farul din frunte
prin care curge lumina sorții oricui.
Deschide zorii unei armii noi.
Curcani și roșiorii evadează
dintre schijele de dale gri
căutând să-și amintească:
"De ce?".
Atunci se face pană de curent sau
pur și simplu se ard tranzistorii.
O flamă cert că a fost.
În întunericul balconului
profesorul de istorie izolat cu îngerii
începe plânsul dezrobirii noastre.