câinii crescuseră mari
nu trebuie să latre pentru a impresiona
inconștienți de scârba pe care o provoacă saliva
pe mâinile șterse de blana strălucitoare zăpada scârțâie
sub orizont
dă impresia că acoperă totul un sunet imposibil
de alb mi se face frică și frig
totuși nu te doresc
adorm cu sentimentul că am mai auzit undeva
tot ce are de spus dumnezeu

în lumina blândă
ciorile par mănușile noastre atârnate
de cabluri
să le putem vedea la tot pasul
ziua seamănă cu un om hrănit prost
care își schimbă poziția după soare
de la prima rafală până în măduva oaselor
mi-ar prinde bine o cabină telefonică
să întreb nodul nord
la sfârșitul slujbei îmi trimiți un bilet curioasă
dacă fructul interzis poate fi și o văduvă
tânără
conștiința îmi spune că ai dreptul la viață

promite-mi că nimeni nu va fi rănit
prin omisiune
cuvântul a mințit despre dragoste
îmi mâhnesc sufletul
singur
nu pot ajunge la inima celor care au plecat
de departe
dacă cuțitul a făcut parte din folclor avem părinți binecuvântați
câinii nu înțeleg ce se întâmplă cu omul care
îi hrănea și-i scotea la plimbare
parcă a intrat în pământ