Îți explic eu,
când torn secundele pe gâtlej,
uitarea se dilată semnificativ
în spatele irișilor
formând niște ovale concentrice care se rotesc împrejurul existenței
până ce capul meu începe să se încline după curbura
șoldurilor tale
și a axei pământului

tot așa,
după ce golesc o sticlă de conținutul ideilor
reflexia gândurilor începe să dea nuanțe impresioniste
exteriorului
contopindu-se cu umbrele translucide
ale memoriei
până ajung să nu mai deosebească
licorile între ele,
iubirea de sinucidere,
adevărul de ipocrizie,
culțul mesei de marginea timpului
și nici oamenii de scaunele goale

astfel,
în loc să contemplu
teoria formelor fără fond
eu încerc să refac tactil profilul tău perfect
din fluidul
și imaginația atmosferei
și încerc să mă sprijin de umărul umbrei mele
întrebând-o,
încotro este drumul spre casă
și care este mâna ta,
printre atâtea frunze
desprinse din mine ?