privesc oamenii
privesc cum trec oamenii
până când par să treacă prin mine
așa cum apa trece printre fire de nisip
încet și tot mai limpede

descind dintr-o ramură veche a copacului iubirii,
cu legământ de viață stau pironită lângă inima lui Dumnezeu
cu un ochi pentru lună și altul pentru soare,

cu vântul ce zboară prin deșerturile lumii,
lângă copiii ce-și astâmpără setea bând din palme,
lângă bătrânii care privesc fotografii cu ochii umezi,
lângă cei mari și buni, brazii de la liziera pădurii

ca într-un tablou pe scena unui teatru,
nemișcată, aștept ceva ce nu cunosc,
ce frumos este un om, ce frumoasă e viața – sunt singurele replici
în fața și în spatele cortinei