n-am vrut să caut cuvinte firești
nici stări
toate fuseseră cândva și poate
habar nu avusesem eu... trecusem pe lângă
convinsă că las în urmă chestii minore... fragilitate

de-atunci
un obuz exploda în fiecare somn discontinuu
în această perpetuă zvârcolire când nu știam
să-mi împing golul de deasupra

nu știam să povestesc nici măcar
de față cu mine
ocoleam sensul lăsam să se vadă
o grădină aproximativ fixă și anotimpurile ei subiective
șirurile soldaților vegetali păstrându-și coroana
ca pe cuvânt de onoare pentru orice eventualitate

apoi sufletul se eliberase săracul și eu
aș fi vrut să-l fac să plângă sau să urle de fericire... de sens
așa cum nu o făcusem în carne și oase vreodată

dar el n-a recunoscut niciun loc cu verdeață!

la depărtare cosmică de noi înșine
ne întâlnisem în acest straniu aici și acum
nu avusesem parcă niciodată simțul proprietății
al tragicului al iubirii al morții... nici nume... grade de rudenie...

numai locurile ne priveau stupefiate
cu fostele lor garduri... cu fostele bătături
somându-ne din inanimat să ne amintim

suprapuse mâinile noastre s-au confundat
ridicând predestinat mormanul colectiv.