Am respirația deschisă către lume.
Culmea, tocmai acum când se trag
obloanele, se zăvorăsc amintirile, se
dă drumul câinilor, iar câinii, pașnici și
nedumeriți, se plimbă de colo-colo.

Respir cu ambele nări aerul funest al izolării,
mă înec în timp ce fredonez un colind, mă tai
în foaia subțire a realului când mă străduiesc
să scriu pe fața sa vie niște versuri sau,
mă rog, ceva ce seamănă a poezie.

Abia ce respirația mi s-a deschis de tot, și lumea
s-a întors pe fața cea nevăzută. Bâjbâi în căutarea
unui întrerupător, unui felinar, unei lumânări,
ceva acolo, să fie lumină. N-am găsit, dar un
beculeț disponibil mi s-a aprins în minte:

„Tu cauți lumea de dincolo
de simțuri, de-aceea totul
în jur ți se-nchide. Deschide
ochii și privește! Poți să-i
deschizi pe rând, dacă ți-e teamă.”

Am surâs amar, n-am vrut să-l
luminez aducându-i aminte
că tot el parcă-mi zicea
cândva că „realitatea
nu-i doar în ceea ce vezi”.

Un alt beculeț mi s-a aprins
în pori: „Respiră profund
concretețea lucrurilor!”
„Ei, ași! îmi zic, te-ai găsit și tu
să-mi vorbești de ordinea lumii!”

Beculețele se aprindeau pe rând
te miri unde. Nu le-am mai luat
în seamă. Mi-am oprit pentru scurt
timp respirația și-am deschis-o în
lumea aceea unde crezi și fără să vezi.