aveam atâtea să-ți spun încât le-am uitat pe toate
de dimineață a nins
ai aruncat pe fereastră ochii tăi încă plini de vise
și-ai zis bună-dimineața
către fereastra mea, cea din celălat capăt al zării
e alb între existențele noastre
numai bun de scris niște pași

în oglindă țin numărătoarea singurătății,
redus la absurd de unu
până la asfixie aerul nu-mi mai imerge în piept
bandajez panicarea cu fâșii de amintire
și-mi zidesc în mănăstirea lui ieri pielea ta ca o iarnă

cuvintele strigă ființă, să existe cu trup de cerneală
din travaliul micuț al peniței
doar așa mă mai nasc la minte că mă pândește moarte în cuget
neoglindindându-mi gândurile în vorbele tale
în sihăstria mea
să mă cunosc, demult nu m-am mai oglindit în oameni,
în sine îmi rage animalul

cititorul îmi vorbește cu ochii de la spatele întors către mine
să nu mă recunoască de scrib la Dumnezeu

femeie, îți simt încă arsura atingerii,
pe locul buzelor tale îmi crește o rană,
din cauza ei aș deceda dar iarna nu se moare
nu poate muri ce deja nu mai este ființă