Când universul îmi pune pe ochi
palmele-i grele, mă fac și eu că nu-l văd,
dar îi ascult simfonia frunzelor
în cea mai tăcută și adâncă melodie.
Scaldă a plânselor sălcii
în vuiet hâd de licoare amară,
hohot de zeu desfrunzit
scos din ascunzătoarea credință,
îmi inundă slăbiciunea de a fi om.
Mă ghiciti cine sunt?
Ochiul Domnului mă privește
mirându-se de ardea-mi nemărginită!
Sunt eu, cea zugrăvită în mii de chipuri,
cea care mi-am lepădat credința
să te slujesc pe tine.
Sunt eu limanul ajuns la perfecțiunea
cascadelor toamnei, durerea în care
literele se zbat urlând, ascultându-mi
porunca îșiruirii pe pagina albă.
Ochiu-mi orb încremenit în eres
mă ascultă fără să clipească
nemailuâdu-și marea la pachet.
Înspăimântat, mă ascultă forând înaltul,
depunând cronologic literă după literă,
dând substanță gândului nerostit.
Mă las să cad în prăpastia cuvânt
nebănuindu-i adâncimea, nebănuind
durerea renașterii în poezie.
Îmi închid ochiul gol aninat de piscul
dorință. Îmi trag apoi pleoapa devoratoare
de lacrimi, bulgări de chihlimbar
îmbrăcați elegant în credință.
Ați descoperit voi un aparat de măsurat
poezia? Îi puteți determina greutatea,
sau rămâneți simpli cititori?