m-am descălțat de cuvinte și probabil că acum alerg
cu tălpile goale pe hârtie, un act mult prea intim
pentru această pagină reală sau virtuală,
un fel de hârtie lucioasă, colorată, decorativă
pe care cu puțin efort o putem refolosi,
o lipim pe cartoane și construim un castel
sau o căscioară ca în povești cu pereții plini de miezul cuvintelor
în care încap trei păpuși și două oglinzi de poșetă,
un covoraș de staniol argintiu și o pubelă dintr-un ambalaj de iaurt

imaginează-ți, iubite cititorule, fiindcă eu vreau să îți fac un bine,
eu nu scriu numai pentru mine, ci și pentru oamenii simpli și curați
care citesc poezii, pentru fete naive amăgite în iubire,
pentru câțiva băieți tineri și nehotărâți, care suferă din cauza unor concepții
filozofice proprii imprecise și incomplete
cu tine vorbesc cititorule, tu trebuie doar să îți imaginezi,
fiindcă e logic că autorul nu vrea decât binele cititorului,

păsări cu aripi lungi, genele iubitei tresărind,
soarele ca un mugur rotund portocaliu, voalul madonei cu voal albastru
de Sassoferrato, mustățile somnului prins în undiță, lumânarea din tortul aniversar,
bărcuța gonflabilă a unui preșcolar, mașina de scris a bunicii,
Turnul Sfatului din orașul Brașov

unele lucruri pe care doar tu le-ai văzut sau eu,
altele pe care cu toții le cunoaștem, logice, algebrice,
ca niște idei coborâte din tavan,
ca niște sfori de păpușar care cad peste marionete,
peste noi amândoi, cei care citim acest poem și evaluăm cuvintele
prin aceleași arii de interes socio-cultural din cartier,
prin același arc reflex din creierul planetar -

seara în care Vasile o atinge pe Giovanna lui într-un taxi murdar și vechi
și își transcrie timid dragostea pe un zid de antrepozit,
în care Elvira îi trimite pe messenger Sabinei un video
cu rațele vecinei,
în care se cântă divertismente de Mozart pe stradă
și doamnele în vârstă plâng,
în care se citește Wittgenstein la biblioteca publică online,
seara în care toate aceste cuvinte și imaginile lor
și imaginea literelor lor ne stau pe buze.