Când viața îmi pare un Chei de metal
și satul, tăcut, se închide în pod
Mă uit iar la cerul, cu strai de cristal
Păcală îmi sunt și mă zvârlu-n năvod.

Dar iarna, iubite, și-n cer, s-a lăsat
prin șure, tăcerea se-agață de-un pai
Mă uit, iar, la stele, privesc, iar, sub Rai
mormanul de paie-mi ce-mi ține drept cat.

Baladă se-adună din fulgi răstigniți
prin noaptea ce trece, bizară, pe-alei
Cu cartea închisă, eu jos, tristă, stei
semințe s-adun și bănuți spălăciți

Căci știu… paiul ierbii trecut-a demult
în brațele tale, verdeață aș fi
Dar stelele, caii, îmi par prea pustii
pierduți, în tot focul, și-al vieții tumult.

I-anost satu-acesta, zăpadă pe jos
în coș nu sunt mere, nici vin nu mai am
Afară, copiii, pun drumuri pe geam
mă-închid printre fulgii și-n bulgări, frumos.

Copite de foc, întrecându-se,-n sat,
să urce, în rânduri, cu norii bufanți
În șură mai intră, cu pașii galanți
vreun bou sau vreo oaie cu pas aruncat.

Ce rost e în lume, pe sus, iar privesc
picioarele mele sunt reci, printre boi
ÃŽmi pare miroase a Focul Regesc
în stână se-aude piciorul de oi.

Ți-e visul ce-odată, prin lungi rădăcini,
adună, iar, caii și-i cheamă-n neant
Iar calul se-apleacă, în gestu-i șarmant,
se varsă în stele, trec mii de lumini.

Acolo, în rânduri, culcuș și-a aflat
există un loc unde stelele-s pui
Și cred că acolo e cerul albui
dar cerul, iubite, mi-e doar un palat.

Când viața îmi pare un Chei de metal
și satul tăcut se închide în pod
Mă uit iar la cerul, cu strai de cristal
păcate, îmi sunt, și m-arunc în năvod.

În sate, țiganii cântând viața-și zic
culcați pe vioară, strivesc funigei
Mai scapără focul, în aspre scântei,
fricoase mirese, le-ai ști gânduri plic?