Puțin murdari, puțin amețiți
Bătusem străzile orașului, arterele principale ale Bucureștiului
Se mutaseră în noi sau noi în ele, pulsau, pulsau cafenele și florărese
Respiram numai reclame la nescafe, oferte la crizanteme
La ușa unei biserici o femeie împărțea colivă, bomboane
Pe caldarâm lumânările ca niște bijuterii duse la prelucrat
Se topiseră într-un lingou de aur numai bun de furat
Între noi era o prăpastie, nu o puteam ocoli
Așa că am luat-o de-a dreptul fiecare prin inima celuilalt
La fel cum o ia viermele prin mijlocul mărului
Și ca doi copii care vin târziu acasă mână-n mână
Ne scuzam lamentabil unul altuia: nu trebuia, dar s-a întâmplat
Lumina trezea în noi adevăruri ciudate precum monștri din povești
Despre care nu ne vine niciodată să credem că trăiesc pe pământ
Deja îmi arătasei palma dreaptă de câteva ori
Și mă poftisei: Hai ia, ia din linia vieții mele cât vrei
Gheața plesnea din ce în ce, m-am uitat la tine și tu râdeai
Inima mi se făcuse ca un măr verde, crud, la fel cum spusesei odată
Că acesta ar fi singurul lucru din care ți-ar plăcea să muști când îți e foame
Și era spre dimineață, eram puțin murdari, puțin amețiți
Și era momentul acela prielnic când oamenii dispar nu știu unde