într-o zi m-am ‘spăimântat
de gândurile ce mă năpădeau
le vedeam în oglinda singurătăţii
cum iau culoarea nopţii
mă bântuiau până şi-n vise
turme de cai năzdrăvani
pe care înaripam spre nicăieri
din rafturi prăfuite ţiuiau
trompete cu dangăt de clopot
să mă aud pe mine cel adevărat
m-am îmbăiat şi m-am primenit
iar apoi am ieşit în hora satului
să mă fac poezie

un mod de zicere în dodii
ca o duhnire a sfântului nostru duh
poate nu ştiţi de fapt noi nu vorbim
fiecare suntem un pustiu sub arşiţă
de sete se umple vasul cu tăcere
şi începe să dea pe-afară
ca un fel de izvor care irupe
rostirea nu e decât un tainic ecou
al acelui susur intern neauzit
când este foarte foarte cristalină
răzbat prin ea toate dorurile lumii
ca un plânset de liră

nu-mi tulburaţi graiul
chiar de poate e cam răguşit
o fi răcit şi el de-atâtea depărtări
miraţi-vă că printre răutăţi
blestem şi vine el încă mai vine
e dicţionar şi al existenţei mele
rază ce profanez albul hârtiei
în care odihneşte nesfinţirea
moaştelor sfinţilor lumii